default_mobilelogo
default_mobilesplash

d'après George Cosbuc Pentru versiunea video click:  El Zorab elminel

La pașa vine un arab,
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
- " Sunt, pasa, neam de beduin,
Și de la Bab-el-Mandeb vin
          Să vând pe El-Zorab.

Arabii toti răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Și-l joc în frâu și-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
         Și nu l-aș da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Și de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
         Al laptelui izvor!

Ai mei pierduti sunt, pașă, toți;
O, mântuie-i, de vrei, că poți!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găsesti pe plac,
Dă-mi numai cât socoți!"

El poartă calul, dând ocol,
In trap grăbit, în pas domol,
Și ochii pașei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
      Sta mut, de suflet gol.

- "O mie de țechini primești?"
- "O, pașă, cât de darnic ești!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ți răsplătească Dumnezeu,
     Așa cum îmi plătești!"

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, miia de țechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpați,
De-acum vor fi și ei bogați,
     N'or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerși copiii'n drum,
Nevasta lui se va'ntrema;
Și vor avea si ei ce da
     Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Și pleacă, beat de mult noroc,
Și-aleargă dus de-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
     Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, și pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal privește drept;
Cu pașii rari, cu fruntea'n piept,
     S'apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Și-n aspra-i coama îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
     Tu știi că eu te vând!

Copiii mei nu s'or juca
Mai mult cu frunze'n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mâna lor,
     Ei n'or avea cui da!

Ei nu vor mai ieși cu drag
Să'ntindă mâinile din prag.
Să-i iau cu mine'n șea pe rând!
Ei nu vor mai ieși râzând
     In calea mea șirag!

Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va'ntreba de El-Zorab?
Va râde'ntregul neam arab
     De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
     El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui șoim ușor,
Ca să-ți împuște șoimu'n zbor;
     Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum salta'n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Și ca să simți sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n'o să pui
     Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ții tu nările'n pământ
Și coada ta fuior în vânt,
     În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă'n frâu,
Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pământul în galop
Și cum te-așterni ca un potop
     De trăsnete'n pustiu!

Știa pustiul de noi doi
Și zarea se'ngrozea de noi -
Și tu de-acum al cui vei fi?
Și cine te va mai scuti
     De vânturi și de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând
Te-or înjura cu toți pe rând
Și te vor bate-odorul meu
Și te-or purta și mult și greu;
     Lăsa-te-vor flămând!

Și te vor duce la razboi,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ți banii pașa! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
     Da-mi calul înapoi!"

Se'ncruntă pașa!: "Ești nebun?
Voiești pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Așa!
E calul meu, și n'aștepta
     De doua ori să-ți spun!"

- "Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui asculta el,
Din leu turbat facându-l miel?
     Al tău? O pasă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poți să ai
Mai vrednici și mai mândri cai,
     Dar eu, stapâne, eu?

Intreaga mila ta o cer!
Alah e drept și-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă rapesti și mă despoi,
     M'arunci pe drum să pier.

Și lumea te va blestema,
Că-i blastem făptuirea ta!
Voi merge, pașă, să cersesc,
Dar mila voastră n'o primesc -
     Ce bine-mi poți tu da?"

Dă pașa semn. - "Să-l dezbracați
Și binele în vergi i-l dați!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul răsărind
     Cu ochii înghetați.

El scoate galben un pumnal,
Și-un val de sânge, roșu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
     Și cade mortul cal.

Stă pașa beat, cu ochi topiți,
Se trag spahiii'ncremeniți,
Și-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele'nchegat
     Pe ochii'nghetați.

Să'ntoarce apoi cu ochi păgâni
Și-arunca fierul crunt din mâni:
- "Te-or razbuna copiii mei!
Și-acum mă taie, dacă vrei,
     Și-aruncă-mă la câni!"

Devant le pacha, vient un arabe,

Les yeux cernés, la voix en rade:

« - Pacha, je suis un bédouin,

Et de Bab-el-Mandeb je viens

     Pour vendre El-Zorab.»

 

Les arabes tous, de leurs tentes sortent,

Voir le pur sang comme il s' comporte.

Il trotte, il frein, galope joyeux!

Je l’aime autant que j’aime mes yeux,

     Je l’donnerais pas même mort.

 

Mais, j'ai trois enfants tous affamés!

Ils sont très sèches leurs palais

Ma femme, de par trop long chagrin,

Elle vient de perdre ce matin,

    La source de son lait !

 

 

 

Nous sommes perdus, mais si tu veux

Pacha, délivre nous, car tu le peux!

Paye mon cheval, je suis un mendiant!

Paye mon cheval si tu le trouves bien!

    Paye, ce que tu veux!

 

Il fait tourner en rond comme ca

Tantôt au trop, tantôt au pas.

Pacha le fixe les yeux brillants,

Sa barbe grise en caressant

    Son âme vide, il ne bouge pas.

 

«-Une bourse de mille tzekins te va ? »

«-Ô, bon et généreux pacha !

-C’est plus que je n’avais rêvé !

-Allah va te récompenser,

    Tel que tu me donneras! »

 

L’arabe, les yeux de joie remplis,

Prends dans sa main les milles tzekins.

Maintenant, oui ils sont sauvés,

N’ont plus besoin de mendier,

    La quête aux étrangers - finie!

 

Finie la vie dans la fumée,

Et ses enfants de mendier,

Sa femme, va certainement guérir;

Et ils auront de quoi offrir

    A ceux, dont le besoin y est !

 

Il serre l’argent avec ardeur,

Et il s’en va, plein de bonheur,

Il court, porté d’une seule pensée,

Mais frissonnant, soudain, va s'arrêter,

    Figé sur place pris de frayeur.

 

Longuement fixant l'argent royal,

il trébucha et il devient pâle,

Vers son cheval il regarda;

Des rares pas, la tête en bas,

    S'approche de son cheval.

 

Il prend son cou en pleurant,

Sa crinière en caressant :

Lui dit en soupirant, il le serre

« - Ô mon enfant ! Prince du désert,

    Tu as a senti que je te vends »

 

Mes enfants ne s'amuseront guère

Ne caresseront plus ta crinière..

Ni vers la source t'accompagner

Des figues de leurs mains te donner,

    Ce geste, ne vont plus le faire!

 

Ils n’en sortiront plus joyeux,

Tendre les mains depuis l'préau,

A cheval les prendre un par un,

Comme ils sortaient toujours d'antan

   Tous, à la queue leu leu.

 

Ça sera le pire pour mes enfants

Et que pourrais-je dire à ma femme

Quand el demandera El Zorab?

Je vais être la honte de tout arabe

    Moi, pauvre Ben Ardun.

 

Raira, ma femme, ma douce aimée

El-Zorab tu ne verras plus jamais

Dorénavant suivre tes pas,

Ou à genoux au son de ta voix

    Comme il tombait!

 

Ton Ben Ardun tu ne verras plus

En course folle comme tu l'a vu

A la poursuite d'un aigle en vol

Qui fusillé il tombe à sol,

    Ni la Bonne route- comme salut

 

Tu ne souriras plus quand dans le vent

Vol ton Ardun en blancs vêtements

Et pour sentir son arrivée,

L'oreille au sol, tu ne vas plus coller

    Dorénavant

 

Oh mon cheval, o ma fierté!

Je ne te reverrais plus jamais,

Comment tu prends ton allure

Au vent ta tête et chevelure

   Comme une l’hirondelle, voler!

 

 

Et la mousse blanche sur tes mors

Ton jeu de crinière en jaune d’or

Comment la terre au trop tu frappes

Et comme tu t’étales comme une nappe

    Des foudres du désert sortent.

 

Le désert tout nous craignait

Même l’horizon fut effrayé

Et maintenant qui t’aura

Et qui encore te défendra

   De vent et de pluies mouillés?

 

Ils ne vont pas te chouchouter.

Chacun va plutôt jurer!

Ils vont te battre, mon trésor,

Ils vont te fatiguer d’abord,

   Et te laisser affamer!

 

 

Et à la guerre vont t’emmener

Toi, que ma famille t’a élevé

Pacha, prends ton argent : Tiens!

Sans lui, moi que je deviens ?

   -Tu dois me le retourner!

 

-Tu es fou ? Crie pacha d’une acère voix

Que mes janissaires ils doivent, tu crois

Te jeter aux chiens ? Bien !

Ce cheval est le mien

    -Je ne dirais pas deux fois

 

Le tiens ? Celui qui l’a élevé

C’est moi ou toi ? qui l’a aimé ?

Suite à quel ordre il faisait le beau

Du lion enragé en doux agneau ?

   -Le tiens ? O pacha, non, tu peux rêver!

 

 

C’est le mien ! Pour mon cheval

J’en prends Allah pour un rival

Aie un bon cœur ! Tu peux avoir

Des chevaux dignes de ta gloire

    Mais moi ? Maître royal ?

 

Je demande toute ta pitié

Allah est droit, Allah va juger,

Le différent car tu m’embrouilles

Tu me kidnappes et me dépouilles

    Au mauvais sort suis-je jeté.

 

Le monde entier va te maudire

-Maudit et ton geste on va le dire.

-Je préfère pacha aller mendier

-Je ne veux plus ta pitié

    -Tu me fais choisir le pire!

 

 

Pacha d’un signe : "Qu’il soit déshabillé

Des coups des tiges vous lui donnez!"

Les eunuques arrivent, attrapent l’arabe

Mais lui esquive et puis très grave,

    Il va se retourner.

 

Les yeux glacés, il sort une dague

Et rouge vague de sang, la vague

De sang rouge et chaud elle jaillit

D’une noble crinière, de sang salie

    Et il tombe mort le cheval swag!

 

Pacha se bloque, ivre, anéanti,

Ainsi que tous les ébaillis spahis.

Alors l’arabe agenouillé,

Embrasse le sang coagulé

    Sur les  yeux meurtris.

 

Il se retourne les yeux d'un Payen

Il jette l'arme féroce de mains

-Mes enfants vont te venger!

Et maintenant tu peux me découper

   Et me jeter aux chiens!

 

Emilian Turturean 26 aprilie 2017